Era o ea, care-l iubea.
Nespus de mult, dar inca nu stia.
Singur el o stia,
Astfel ca nu intelegea
Cum tocmai ea, care-l iubise atat de pur, atat de gingas, atat de sincer,
Cum tocmai ea s-a abatut din drumul lor frumos spre implinire,
Lasandu-l intr-un drum cu gropi si efemer,
Trezindu-i simtaminte de mult stinse.
Si incerca, cu toata fiinta lui, sa isi ascunda rana,
De ea, de orgoliul lui, sa treaca peste.
Dar fiinta lui...era acum o fiara,
Frumosul tot pierise, lasand'o la iveala,
Lasand'o sa cucere asta poveste.
A ucis o iubire. Ea. Abia acum stia.
Si nu orice iubire. Era iubirea lor! Fiinta lor!
Doua suflete ce incepusera sa se contopeasca,
Murisera si inviasera, ca sa iubeasca,
pe altcineva insa.
Astfel era scris sa se intample pentru a ei greseala,
Astfel doar putea trai un suflet cu o rana.
Cautand ce pierduse, sau macar alintare,
in altcineva insa.
Dar pentru ea...altcineva...era tot el.
Murise si inviase ca sa'l iubeasca pe el.
Visa sa'l reintalneasca, sa vada acelasi el
Frumos de odinioara, era insa prea tarziu.
"Cine iubeste si lasa,
Dumnezeu sa'i dea pedeapsa"
Se resemna, tot suporta, si accepta, ca l'a pierdut,
Ca si'n blestem...
Dar cand si cand, tot mai spera,
Si astepta, cumva, un gest suprem,
Dar nu venea...
Oh, Doamne, cat de mult spera
Printr'o minune, sa reinvii ce'a omorat in el,
Sa i'l aduci frumos, si bun, si'ncrezator in ea,
Sa'l faci sa vada ce are pentru el.
Simtea acum ca poate sa indrepte totul,
Sa'si calce pe orgoliu si sa lupte
Pentru a fi a lui, a lui iubita,
Sa lupte, si sa ofere totul,
Pentru o dragoste desavarsita.
Era o ea care-l iubea.
Nespus de mult, acum stia.
Dar pentru el... nu mai exista,
Decat o viata fara ea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu